miercuri, aprilie 15, 2015

Măsurile de austeritate pot fi definite ca o atitudine economică care restrânge sau reglementează cerinţa şi oferta. Acestea pot afecta veniturile şi consumul. Urmăresc adaptarea veniturilor la performanță (productivitate şi venituri reale), precum a posibilităţilor financiare la consum.

Într-o economie de piaţă funcţională măsurile de austeritate sunt automatisme de corecţie, o formă a adaptării. Dacă creşterea veniturilor reale depăşeşte productivitatea rezultatul va fi inflaţia. Inflaţia nu este altceva decât revanşa consumului real. Fie vorba de o persoană fizică, societate sau ţară, dacă consumul depăşeşte veniturile vorbim despre îndatorare. Dezechilibrul conduce la devalorizarea monedei naţionale, ca urmare cresc preţurile de import ceea ce generează inflaţia.  Devalorizarea, mână în mână cu inflaţia, reprezintă pierderea bunăstării, sau cu alte cuvinte acestea sunt măsuri de austeritate induse pe piaţă.  Într-o formulare mai specifică măsurile de austeritate sunt măsuri de politică economică. Acestea pot avea o vastă varietate şi pot afecta persoane fizice, societăţi sau state.
Peroanele fizice (gospodări) pot renunţa la consumul unor produse sau servicii (cumpără mai puţine cărţi, renunţă la vacanţa în străinătate), pot alege produse mai ieftine sau pot lua masa acasă în loc de restaurant.
Companiile pot optimiza sau scade cheltuielile alegând servicii sau furnizori mai ieftini, raţionalizând forţa de muncă, etc. În cazul statului măsurile de austeritate sunt legate în principal de politica monetară şi de buget.  Acestea pot impune scăderea cheltuielilor sau majorarea impozitelor, precum alte măsuri reglementate de Banca Centrală. Prin măsuri de austeritate opinia publică, media şi politicienii înţeleg impunerea acestor ultime măsuri.

Avantajul măsurilor de austeritate pe bază politică este că acestea pot fi direcţionate, corective şi selective, pe când măsurile de austeritate bazate pe piaţă au „efect orb” şi afectează întreaga societate şi toată economia. Primele pot fi selective, pot fi direcţionate către rezolvarea sursei problemei (cheltuieli excesive sau risipă), protejând sectoarele care funcţionează bine. Prin acţiuni directe creează posibilitatea şi fac presiuni pentru îmbunătăţirea performanţei şi a competitivităţii.
Inflaţia sau deprecierea pot fi mijloace politice aplicate direct sau indirect. Preţurile pot fi crescute direct sau indirect prin impozite şi taxe. Deprecierea poate fi o decizie oficială sau poate fi atinsă fără luarea unor măsuri care să prevină deprecierea monedei. Deoarece deprecierea şi inflaţia au efect negativ asupra întregii societăţi, în forma măsurilor de austeritate nu par atât de negative şi pot fi acceptate mai uşor de către opinia publică. Nu este de mirare de ce politicienii preferă mai degrabă deprecierea şi nu măsurile de austeritate mai puţin apreciate. Măsurile selective de austeritate afectează interese de afaceri sau sociale concrete, nu este de mirare că acestea constituie subiectul unor dezbateri şi confruntări politice.  Nu în ultimul rând guvernul preferă stimularea inflaţiei, pentru că prin acesta poate finanţa mai uşor bugetul.

Devalorizarea de fapt este un important mecanism de corectare, care în contradicție cu opinia publică nu creşte competitivitatea. O mai mare competitivitate necesită scăderea reală a cheltuielilor sau îmbunătăţirea calităţii produselor. Devalorizarea provizorie creşte preţul produselor export în valuta naţională, în consecinţă creşte şi rata profitului. Îmbunătăţeşte vânzarea produsului şi ţine producătorul pe piaţă, dar creşte şi preţul importului. Acesta generează inflaţie, care mai repede sau mai târziu duce la creşterea cheltuielilor, care pot fi moderate dacă salariile nominale se scad proporţional. Avantajele competitivităţii de scurtă durată pot dispărea, dacă acestea nu sunt balansate cu măsuri directe de austeritate. Dacă nu se schimbă nimic poate avea loc o nouă depreciere. În economiile bine integrate pe plan internaţional deprecierea nu are efect de îmbunătăţire a competitivităţii. Deprecierea în sine nu este un medicament, ci doar un calmant al durerii. Ajută adaptarea şi asigură un răgaz scurt pentru îmbunătăţirea competitivităţii. Aceşti paşi nu pot fi economisiţi. Mistificarea posibilităţilor deprecierii foarte des este legată de atacurile populiste împotriva măsurilor de austeritate.

Începând cu anii 1970 monetarismul a adus schimbări radicale şi calitative în politica economică. Monetarismul nu este doar o politică economică, ci după prăbuşirea finală a standardului de aur este noul sistem al funcţionării economiei, care este devotat pieţei libere. Contrastarea intervenţionalismului propus de Keynes şi a monetarismului pieţei libere este o inducere în eroare.
În interesul stabilizării preţurilor monetarismul preferă intervenţia statului. În opinia lui Keynes rata şomajului, pe când în opinia monetaristului Friedman inflaţia este pericolul principal. Dar inflaţia este de fapt o boală gravă a societăţii, care afectează nu numai o parte, ci întreaga societate. Inflaţia poate submina competitivitatea, sustenabilitatea creşterii economice, posibilităţile de profit şi poate devaloriza economiile. Din aceste motive inflaţia este considerată „taxă generală invizibilă”.
Monetarismul a schimbat fundamental posibilităţile şi modul de aplicare a măsurilor de austeritate. Cu controlul strict a inflaţiei, practic a eliminat sau cel puţin a limitat în mare parte automatismul preţurilor şi schimbului valutar pe piaţa liberă, ceea ce înseamnă că acestea trebuie înlocuite cu măsuri directe de austeritate pe bază politică.

Dezbaterile legate de măsurile de austeritate s-au încins în legătură cu tratarea recentă a crizei Euro. Prioritatea absolută a construcţiei uniunii monetare a fost stabilizarea preţurilor, iar politica economică şi măsurile de austeritatea au fost subordonate în totalitate acesteia. Moneda unică în mod particular pentru Germania a fost acceptabilă doar cu condiţia ca aceasta să nu aibă inflaţie mai mare decât moneda naţională germană anterioară (DM). Acesta a coincis în general cu interesele tuturor membrilor. Datorită politicilor de economie greşite şi a consumului excesiv care a depăşit posibilităţile financiare, măsurile de austeritate au fost indispensabile. Acele măsuri care sunt impuse pentru restabilirea echilibrului economic sunt condiţiile creşterii economice sustenabile. Aceste „sacrificii de creştere” trebuie întreprinse pentru revenirea la normal. 
Critica aspră a politicilor măsurilor de austeritate nu este nefondată din mai multe motive. Aceste măsuri pot avea dese ori caracter de deflaţie. Aici mă refer mai ales la politica „toika” propusă de Banca Centrală Europeană, Comisia Europeană şi FMI care este caracterizată de devotamentul insistent şi strict la stabilizarea preţurilor şi bilanţul echilibrat. Scăderea drastică a consumului individual şi comun deposedă ţările de potențialitatea creşterii, iar acesta conduce la un nou deficit, creşte îndatorarea, ceea ce duce la impunerea unor noi măsuri de austeritate.
În ţările aflate în criză rata şomajului a atins un nivel social insuportabil. Numărul scandalos al şomajului tinerilor este periculos fie pe plan social cât şi politic. Ţări ca Grecia au ajuns în situaţie disperată, iar măsurile de austeritate dese ori s-au demonstrat a fi antisociale, inacceptabile din punct de vedere social sau politic. Pensia sau salarul al 13-lea sau al 14-lea cu mare probabilitate au servit doar la cumpărarea voturilor, dar au fost în contradicţie cu realitatea financiară a ţării. Totodată, în multe cazuri alocaţiile reale şi justificate au căzut victimă măsurilor de austeritate, în timp ce nu s-a considerat impozitarea unor sectoare specifice care au avut profite uriaşe (bănci). În cazul impozitării, Tva-ul ridicat sau în creştere, faţă de impozitele progresive pe venit este o măsură de austeritate care sufocă în primul rând persoanele cu venituri mici. Guvernele au fost plini de râvnă şi mult mai activi la tăierea cheltuielilor sociale, decât la eliminarea evaziunii fiscale în unele cercuri de afaceri. Nu este o exagerare, dar dacă toţi şi-ar plăti corect obligaţiile fiscale majoritatea ţărilor nu ar avea probleme financiare.

Măsurile de austeritate deseori sunt o chestiune controversată, subiectul unor neînţelegeri, manipulaţii şi scamatorii politice. Evident, ca să eliminăm neînţelegerile ar trebui analizate măsurile de austeritate impuse într-o ţară sau organizaţie, şi abia apoi ne putem pronunţa în legătură cu, care ar fi fost procedura corectă sau ce s-a întâmplat în realitate. Dacă au fost necesare măsurile de auteritate? În ce formă sau modalitate ar fi trebuit efectuate? Cât de eficiente au fost? Care au fost consecinţele? Măsurile de austeritate sunt parte a unei economii funcţionale, iar consecinţele economice, sociale şi politice a acestora depind doar de forma şi măsura concretă impusă. Acestea sunt parte a vieţii noatre de zi cu zi. Deoarece opinia publică este hostilă acestora, politicienii şi guvernele tind să le deghizeze şi să le manipuleze ca să nu fie vizibile. Refuzarea totală a măsurilor de austeritate este iraţională şi dăunătoare economiei. Politica economică responsabilă ar trebui să se străduiască să implementeze forme raţionale de economii (chiar şi în perioadele fără criză). Partidele politice, mişcările şi guvernele pot fi judecate doar din acestă perspectivă. 

Taguri: consum, import, inflaţie, posibilităţi financiare, profit

Scrie tu primul comentariu!
comments powered by Disqus
Nu doresc să schimb ţara Caută ţara!
Nu doresc să caut Caută orice!
Login
Aţi uitat parola?